"Ce se vinde?"

Ieri, ca aproape în fiecare seară, m-am dus la cel mai apropiat chioşc să-mi iau doza zilnică de bere, aşa că m-am aşezat frumuşel la coadă, aşteptând ca cele două persoane dinaintea mea să-şi termine cumpărăturile. Tocmai ce mă pregăteam să comand şi eu, când, un ţigănuş - nu cred să fi avut mai mult de 10 ani - se bagă în faţa mea, şi cere grăbit "o bere la pet, nea Vasile!" (pesemne era de-al casei). Deranjat desigur de tupeul piciului, l-am luat uşor de mână şi l-am poftit să aştepte după mine. Imediat în spatele meu a izbucnit o ceartă de-aia specifică cozilor, cum numai la noi, în România, poţi să vezi, unde fiecare urlă din răsputeri doar doar o înainta măcar un loc. În cele două minute cât aşteptasem, nu am observat că veniseră după mine încă vreo 4-5 persoane, dintre care, ultimul, un ţigan. Românii "mei" aproape că se năpustiseră pe copil, pe care probabil îl considerau vinovat pentru orice problemă aveau în viaţa de zi cu zi - "băi, puradelule, învaţă-ţi locul" şi altele de genul ăsta s-au rostit de cel puţin câteva ori - , pe când ăla din spate avea ce-avea cu mine, care tăceam şi mă minunam cum fiecare colţ al Bucureştiului a ajuns o mahala. Ţiganul, ăla adult adică, mă luase pe mine şi numai pe mine în primire, cică "ai dat copilu deoparte pentru că e rom, şi dacă era român, nu făceai nimic". Eu mi-am văzut de berea mea, am plătit-o şi am venit repede acasă ca să mă bucur de ea, fără să-i dau apă la moară revoluţionarului minoritar. Aş vrea să adaug doar că mi s-a părut ciudat că ţiganul ăla mai în vârstă nu avea treabă decât cu mine, pentru că avusesem tupeu să fac ceva, pe când pe ceilalţi români de-ai "mei" îi ignora pentru că aia nu făceau nimic decât să se aprobe unul pe altul cât de prost crescut era ăla micul. Mai ciudat mi s-a părut însă că românii rasişti au avut tupeu să se ia doar de puradel, dar nu aveau curajul să-i zică ceva ţiganului care făcea gălăgie în spate. Cât despre ce a învăţat piciul din toată şmecheria asta, bag mâna-n foc că e ceva de genul "românii au ceva cu mine, doar ţiganii mă apără", şi tocmai din cauza asta nimeni dintre ai lui nu îi va zice că nu e frumos să te bagi în faţă, ci îl vor încuraja direct sau indirect să o mai facă.

Azi,când să cobor din autobuz, un pici, de data aceasta român, urcă scările blocându-mi drumul, împins de la spate de tac-su. Timp de ceartă nu mai era, că pleca 137-le din staţie, aşa că doar un schimb scurt de înjurături a fost îndeajuns. Probabil dacă eram ţigan, respectivul domn îmi zicea ceva de rasă, ca apoi în urma mea, în autobuz, toţi românii să, da, aţi ghicit, discute iarăşi, aprobându-se unii pe alţii.

Ca să nu mai zic că, de dimineaţă, când iar la eterna coadă românească, aşteptam să-mi cumpăr bilete RATB, o româncă se bagă în faţa mea cerându-mi scuze că autobuzul e în staţie, că ea se grăbeşte şi nu ştiu ce, şi că nu vrea decât să cumpere un bilet. Pentru un bilet stăteam şi eu, acelaşi autobuz voiam să-l prind şi eu, aşa că se pare că nu a mai avut ce să zică. Poate dacă eram ţigan, alta era treaba. O şi văd la servici "din cauza unui ţigan, am întârziat, şefu, scuze!". De data aceasta, însă, în loc de ţigan va fi un bădăran, un ordinar etc. E atît de uşor să faci astfel de asocieri, când, de fapt, totul ţine de bunul simţ şi de educaţie, fie că eşti român sau ţigan!

Cîinii periculoşi

Când guvernul emite o ordonanţă de urgenţă, se înţelege că problema la care se referă actul respectiv e gravă, iar acest demers trebuie să o soluţioneze imediat, fără a mai pierde timp cu vreun proiect de lege. De asemenea, se aşteaptă ca autorităţile teritoriale să cunoască foarte bine subiectul ordonanţei, deoarece tocmai ordonanţa în discuţie ar rezulta din rapoartele negative înaintate de acestea, în nevoie urgentă de o bază legală pentru a interveni în stoparea infracţiunilor specificate în ordonanţă. Dacă în cutare jurisdicţie nu au fost înregistrate cazuri care să fi mărit lista fărădelegilor ce ar fi provocat emiterea ordonanţei respective, agenţii locali ar trebui să fie bine instruiţi în prealabil pentru a fi în stare să aplice legea cum trebuie.

Ei bine, la cât tam-tam s-a făcut în ultimii ani despre cîinii cică periculoşi, în speţă pitbullii, de apăreau prin ziare fel şi fel de ştiri despre copii desfiguraţi sau stăpâni sfîrtecaţi de propriul cîine, oricine se aşteaptă ca fiecare secţie de poliţie din România să aibă măcar un amărât de agent acolo care, doamne fereşte, nu sa aibă cine ştie ce cunoştinţe spre rasele de cîini vizate în ordonanţa privind cîinii periculoşi şi agresivi (că doar ce ţară suntem noi să facem un întreg departament pentru animale, doar n-am înnebunit?!), ci să poată face mărunta treabă a unui simplu funcţionar, adică să scrie şi să ştampileze, luînd în evidenţă cîinii din jurisdicţie. Nu, dom'le, mie mi-a luat patru zile la rând de plimbare la secţia nr. 22 din Bucureşti doar ca să-mi înregistrez amstaff-ul, pentru că mă tot trimiteau de la un gabor la altul, neştiind ei înşişi care dintre ei sunt responsabili cu evidenţa cîinilor periculoşi.

În prima zi chiar am avut iluzia că o să termin foarte repede cu toată hîrţogăria, după ce timp de vreo 5 minute de aştepare în faţa ghişeului de informaţii situat la intrarea în secţie, privind cum agentul de serviciu dă telefoane peste telefoane, încercând să-l găsească pe colegul lui responsabil cu evidenţa cîinilor periculoşi, am fost poftit dincolo de uşa de siguranţă. Mă gândeam că de acolo voi fi imediat îndrumat către biroul specializat, dar a trebuit să mai aştept iar vreo 10 minute după o domnişoară agent care urca şi cobora scările căutându-şi cu disperare colegul care avea să mă ia în primire. Da, păi chiar am fost luat în primire de parcă eram ultimul băiat de cartier organizator de lupte de cîini în gangurile blocurilor, nu un stăpîn responsabil venit şi el să-şi declare cîinele la poliţie după cum prevede legea. Grasul care a sosit în cele din urma, şi-a luat rolul de om al legii foarte în serios, şi restul a decurs mai degrabă ca un interogatoriu, în care am putut fi martor al vicleniei şi vigilenţei organului de ordine din România.

Astfel, prima întrebare a domnului poliţist s-a referit la rasa de cîine pe care o deţin. Când i-am răspuns "AmStaff", şi-a verificat lista cîinilor dintr-un dosar ce conţinea mai multe foi scrise de mână (printre care şi ordonanţa respectivă, asta apropo nu de slaba dotarea tehnică a secţiilor de poliţie, ci a seriozităţii cu care se trata acest caz, fiindu-mi milă de săracu agent care şi-a dat silinţa să copieze cu pixul întreaga ordonanţă) şi mi-a răspuns aproape enervat că "acest cîine nu e trecut ca periculos!". Mi-am dat seama pe loc că am făcut o greşeală enormă prescurtând numele rasei, crezând că am în faţă un cunoscător în domeniu, din moment ce se ocupă cu astfel de cazuri, şi m-am grăbit să-l lămuresc că nu l-am deranjat degeaba: "vreau să spun American Staffordhire Terrier", "uitaţi aici la alineatul 2", arătându-i eu însumi cu degetul rîndurile din dosar unde era trecută rasa, după ce nici de data asta n-o găsea.

Din vorbă în vorbă ba despre vîrsta cîinelui, ba despre pedigree, ori dacă l-am castrat sau nu (l-am lămurit eu cum e legea, că nu e American Pitbull Terrier ca să fie castrat) etc., după ce şi-a tras şapca puţin pe spate, domnul poliţist a intrat în funcţiune cu adevărat. Redau mai jos cu aproximaţie o parte din discuţia avută cu dânsul:

Poliţistul: Şi îl duci la lupte?
Eu: Nu, cum să fac aşa ceva?! Sunt împotriva luptelor de cîini. Apoi, e ilegal.
Poliţistul: Nu mai este ilegal, s-a legalizat, nu ştii? Acum se pot organiza fără probleme, deci să le spui prietenilor tăi să nu vă mai feriţi.
Eu: Haha, râdeţi de mine, nu?
Poliţistul: Şi eu am un câine d'ăsta la ţară, vreau să-l duc la lupte, mă ajuţi tu? Pe unde vă strângeţi?

M-a felicitat apoi că nu particip la lupte de cîini şi şi-a cerut scuze că a vrut doar să mă încerce. Desigur, eu dacă organizam astfel de lupte, mă duceam ca prostu să-mi înscriu cîinele la Asociaţia Chinologică, apoi la poliţie, unde aş fi recunoscut tot, nu!? M-a ţinut mai departe cu fel şi fel de mituri de genul "cine bate dintr-un bullterrier şi un rottweiller", "dar dintre un bulldog şi un doberman" şi chestii de genul ăsta, enumerând diferite rase după ce trăgea un ochii pe ordonanţa de pe birou. Parcă tot nu era convins că nu am nimic de-a face cu luptele de cîini, el mă tot încerca, trebuia eu să cunosc detalii d'astea incriminatorii, altfel nu se putea.

Dar nimic din toate acestea nu se compară cu faptul că după vreun sfert de oră mi-a spus că nu el se ocupă de fapt de înregistrarea cîinilor, ci să vin a doua zi ha ha. Am venit şi a doua, şi a treia, de abia în a patra agentul responsabil cu evidenţa cîinilor catalogaţi drept periculoşi era la serviciu, şi am putut în numai 5 minute să dau o declaraţie cum că am luat la cunoştinţă ordonanţa de urgenţă şi că mă oblig să o respect etc.

A trebuit să fac naveta timp de patru zile la secţie pentru o amărâtă de semnătură, pe care am fost obligat să o dau din cauza unor idioţi care nu au ştiut cum să-şi educe cîinii de au ajuns să atace oameni pe stradă, sau pentru că i-au dresat pentru lupte. Trebuie pedepsiţi acei stăpâni iresponsabili, nu cîinii dintr-o anumită rasă!

E în cartier un puşti, nu cred să aibă mai mult de 16 ani, care are un pui de Pitbull, iese cu el, se dă mare, îl întărâtă pe prieteni. De asemenea am întâlnit o femeie care era trasă de un PitBull în vârstă de 6 luni, ea credea însă că e AmStaff, îl cumpărase din târg pentru fiică-sa de 15 ani de ziua ei, desigur fără pedigree. Şi pot continua cu astfel de exemple de cîini care nu vor fi niciodata înregistraţi la poliţie, dar din cauză că sunt crescuţi prost, se ajunge la ordonanţe şi prostii d'astea. Tuturor complexaţilor care îşi iau cîini periculoşi doar ca să compenseze cine ştie ce lipsuri din personalitatea şi fizicul lor, tuturor organizatorilor de lupte de cîini, tuturor stăpânilor care îşi lovesc cîinii, tuturor ziariştilor care au amplificat proasta reputaţiei a raselor de tip Bull, vă spun: hai sictir!

P.S.: Adevărul despre pitbulli: www.pbrc.net ,www.thetruthaboutpitbulls.com, www.happypitbull.com